0
Your Cart
No products in the cart.

CARE ESTE RITMUL RĂBDĂRII?

Nu mi-a plăcut deloc să scriu când eram școlar. Nu aveam deloc răbdare cu nicio activitate repetitivă. Și cred că aici te regăsești și tu într-o mai mică sau mai mare măsură cu vreun aspect din viața ta.

Astfel că, până a face școala de învățători, scrisul meu a fost oribil. Doar când am fost pus în fața faptului că eu trebuia să devin o oglindă, un model pentru scrisul în formare al viitorilor mei elevi,  a trebuit să fac o schimbare.

Aveam de ales între a scrie așa cum ritmul nerăbdării mele mă învățase, sau, printr-un efort conștient, era nevoie să corectez asta. Așadar, o alegere.

Și uite așa, eu mi-am încheiat partea aceasta de alfabetizare prin clasa a X-a. Un fapt foarte curios: dacă astăzi scriu la tablă, o fac aproape impecabil, dar dacă scriu ceva pentru mine, cuibărit pe undeva prin ființa mea, scrisul nerăbdării mele iese la suprafață.

La catedră am putut observa, timp de 30 de ani, că fiecare omuleț vine cu o predispoziție mai mare sau mai mică  spre răbdare sau nerăbdare. Fie că este vorba despre citit, scris, sau orice altă îndeletnicire care cere timp și repetiție.

Lăsată de capul ei, predispoziția asta se va cultiva cum știe ea. Sau nu.

Ar fi prea simplist să abordez subiectul printr-o explicație care să apeleze doar la neuro-transmițători.

O predispoziție spre dopamină ne face nerăbdători, căutând recompensă imediată din orice, iar una spre serotonina- mai calmi, mai răbdători.

Ar fi incomplet tabloul, pentru că fiecare e responsabil de ceva de dincolo de chimia personală. Fiecare e responsabil de cultivarea și educarea acestei chimii.

Poate știi sau nu, conform psihologiei marketing-ului de astăzi, am la dispoziție cel mult 4 secunde pentru a-ți capta atenția cu un titlu sau cu o reclamă, ca să mă vezi sau ca să mă citești. Altfel vei da mai departe scroll.

Iar colegii mei antreprenori fac eforturi uriașe să reușească această performanță. În noianul de informații și stimuli se rătăcesc atât de multe lucruri valoroase tocmai din cauza acestei ștachete impuse de un ritm la nerăbdării.

Acesta este ritmul și acestea sunt regulile jocului virtual, spun toți. E firesc să te bați cu cele 4 secunde de captare a atenției celorlalți, pentru a fi văzut, pentru a transmite conținut de calitate și, nu în ultimul rând, pentru a vinde în on-line.

Ele  sunt scopuri rezonabile, de altfel. Chiar dacă ne dăm seama sau nu, indirect, noi educăm în continuare această viteză.

Cum va fi oare când ritmul nerăbdării va atinge pragul de o singură secundă?

Îmi este greu să cred argumentul că, dacă te pui pe schiuri pe o pantă extrem de înclinată, este musai să îți dai drumul la vale cu toată viteza, fără nici o frână, doar pentru că așa îți cere panta.

Noi, cei care oferim conținut în online, chiar suntem la o parte din butoanele acestui joc nebunesc al dopaminei.

Nu se poate pune deloc problema opririi lui. Dacă mediul virtual a fost construit pe aceste predispoziții, nu înseamnă că pe anumite segmente ale lui viteza aceasta nu poate fi educată.

Pentru că viteza asta nu este decât în mintea noastră. Nu am văzut oamenii mergând pe stradă la viteza la care dopamina din on-line rulează.

Nici copii nu se nasc cu mult mai repede înainte de termen. Încă, în lumea reală, există și ritmuri mai așezate, care îți dau voie să respiri după alergătura zilnică.

Încă există un mecanism sănătos de apărare la efort, prin relaxare. Viteza în sine nu aduce un mai mult bine, ci mai mult stres și încordare.

Pentru cei care nu au avut vreodată ocazia să stea zilnic lângă copilașii care învață să scrie, să citească sau să modeleze până la capăt o figurină din plastilină, pot împărtăși că toate aceste achiziții nu se pot face decât într-un ritm al răbdării.

Ritmul răbdării se educă. Iar asta este valabil pentru orice aș vrea să fac cu viața mea. Spre bucuria mea, încă nu avem implantat prin creier vreun dispozitiv care să facă aceste lucruri pe repede înainte.

Nu vreau să mă gândesc cum va fi când va fi…

Dar, până atunci, sănătatea mea depinde de educarea ritmului răbdării. Serotonina ne face nu doar răbdători și calmi, dar și fericiți.

Iar munca spre un echilibru între răbdare și nerăbdare este nota dominantă după care viața mea ar putea cânta o melodie a reușitei și împlinirii sau un ritm năucitor care te aduce la acel moment când privești în gol, în fața unei prăpăstii din ființa ta.

Te poți trezi că în alergătura asta nu ai reușit să aduni nimic: ai trecut pe lângă toate florile ce puteau fi admirate și mirosite, pe lângă cireșele și căpșunile pe care nu ai mai apucat să le guști.

Te poți trezi că băiețelului tău i se îngroașă vocea iar fiica ta devine o adolescentă strălucitoare. Unde ai fost când ei creșteau?

Ai fost și nu ai fost acolo. Ce ai adus cu tine din trecut? Ce duci cu tine spre capătul vieții?

Și eu pățesc, și mie îmi scapă, să fiu prea laș să dau vina pe tehnologie, pe responsabilitățile vitale de familist, pe oculta mondială, pe reptilieni.

Dar adevărul este că singurul care te obligă să faci asta ești tu.

Nu sunt atât de naiv să cred că este posibilă educarea unui ritm al răbdării la nivel social. Dar cred că este perfect posibil să inspiri asta măcar unui singur semen.

E degeaba dacă aceste lucruri te îngrijorează, dar nu faci nimic, apoi mâine ritmul nerăbdării te va face să uiți.

Căpșuni, cireșe, trandafiri? O ieșire la înghețată cu cei dragi? Iată un bun început pentru o cultivare individuală a ritmului răbdării.

Până la urmă trebuie să te decizi cu ce rămâi după ce plătești prețul eforturilor de a trăi. Pentru că nimeni nu este scutit de acest preț.

Prețul vieții tale în ce unitate de măsură ai dori să fie? În ce unitate de măsură e acum? Bani, timp vândut pe degeaba, uitare?

Și încă nu am spus nimic despre ritmul nerăbdării din dezvoltarea personală. Poate altă dată.

Acum corectez cu răbdare, diacritice, degete băgate aiurea în taste, semne de punctuație, pentru a fi coerent.

Apoi plec la film cu copiii mei.

 

Add a Comment

Your email address will not be published.